El afirmă că mulți copii nu aud suficient cuvântul „nu” acasă, iar acest lucru creează o ruptură între părinți și școală. Rezultatul este un număr mare de părinți și tutori care consideră că școlile sunt prea stricte.
Bennett explică faptul că școlile ajung să impună reguli care, în mod normal, țin de educația din familie. În acest context apare o criză, deoarece părinții și școlile merg în direcții opuse.
„Mulți părinți cred că, dacă le vorbești frumos copiilor, aceștia se vor comporta coresct”, a declarat Bennett pentru The Times. „În realitate, profesorii predau unor copii crescuți în medii fără limite, unde aceștia cred că pot face ce vor, că sunt cei mai importanți din încăpere și că doar sentimentele lor contează. Școlile trebuie să construiască structuri solide, un curriculum al comportamentului, de la zero.”
Bennett face referire la stilul popular de parenting blând, în care părinții adoptă o abordare empatică, pun accent pe conexiune și limite, nu pe disciplină. Asta înseamnă validarea constantă a emoțiilor copilului, momente dedicate pentru a discuta și procesa emoțiile și evitarea ridicării tonului, chiar și în timpul crizelor intense.
Acest stil a apărut în urmă cu aproximativ 10 ani, ca reacție la modelele autoritare. Părinții din generațiile Millennials și Gen Z încearcă să își crească diferit copiii și se concentrează pe reglarea emoțională, nu pe obediență.
În paralel, apare un stil opus, numit „Fafo”, care pune accent pe consecințele acțiunilor, fără explicații detaliate pentru fiecare decizie. Acest stil mai ferm nu a ajuns încă în școlile din Marea Britanie, iar situația din clase ridică semne de îngrijorare.
Copiii și adolescenții se confruntă cu multe dificultăți, iar specialiștii atrag atenția că parentingul permisiv poate contribui la creșterea comportamentelor problematice.
Datele arată amploarea fenomenului
În 2023, școlile primare din Marea Britanie au înregistrat într-un singur trimestru aproape la fel de multe suspendări câte se înregistrau într-un întreg an școlar în urmă cu zece ani.
Profesorul Ellie Lee, director al Centre for Parenting Culture Studies din cadrul University of Kent și autoarea volumului „Parenting Culture Studies” din 2014, afirmă că ar trebui să „respingem” parentingul blând pentru a reduce problema degradării comportamentului în școli.
Ea spune că este nevoie de solidaritate între adulți, în jurul unui obiectiv comun, creșterea copiilor, bazată pe autoritate. Consideră că autoritatea părinților s-a prăbușit aproape complet. Mulți confundă autoritatea cu autoritarismul, iar atunci când școlile impun disciplină, părinții reacționează și acuză instituțiile că sunt prea dure. Lee explică faptul că autoritatea și disciplina îi ajută pe copii, deoarece îi învață limitele și autocontrolul.
Ea oferă un exemplu concret. Când un copil este certat pentru comportament nepotrivit în curtea școlii, părintele ar trebui să accepte situația și să sprijine intervenția profesorului. În schimb, mulți părinți reacționează emoțional, iau totul personal și preiau starea copilului, fără să vadă că astfel de situații fac parte din dezvoltarea normală.
Profesorul Lee susține că stilul parental strict a fost criticat ani la rând pentru că nu ar fi centrat pe copil, iar acum este perceput ca fiind periculos de autoritar, uneori chiar apropiat de abuz.
Ea mai spune că părinții evită să își supere copiii, deoarece au fost avertizați că astfel le pot provoca traume pe termen lung. În opinia ei, parentingul blând slăbește autoritatea părinților și a profesorilor, deoarece pune copilul în poziția de a conduce, nu adultul.
Școlile funcționează bine atunci când există o alianță între părinți și profesori
Psihologul american Leonard Sax, autorul ediției actualizate din 2024 a cărții „The Collapse of Parenting: How We Hurt Our Kids When We Treat Them Like Grown-Ups”, susține aceeași idee. El afirmă că școlile funcționează bine atunci când există o alianță între părinți și profesori, iar scopul comun este formarea unor adulți cu valori și capacitatea de a-și atinge potențialul.
Sax explică faptul că părinții și profesorii ar trebui să fie de aceeași parte. În realitate, mulți părinți adoptă principiile parentingului blând, evită să spună „nu” și lasă copilul să decidă. Dacă aceste idei ajung în clasă, rezultatul este negativ. Profesorii devin reticenți în a-și exercita autoritatea dacă știu că nu vor fi susținuți de părinți sau că vor fi criticați. În unele cazuri, nu mai pot impune deloc reguli. Consecința este haosul.
Experta în parenting Anita Cleare atrage atenția că parentingul blând i-a lăsat pe mulți părinți fără instrumente de acțiune. Mulți ajung să creadă că orice consecință aplicată copilului este, în mod automat, dură sau dăunătoare.
Alyssa Blask Campbell, autoarea volumului din 2023 „Tiny Humans, Big Emotions: How to Navigate Tantrums, Meltdowns, and Defiance to Raise Emotionally Intelligent Children”, explică faptul că parentingul blând a apărut ca o schimbare necesară, care a mutat atenția de la ignorarea emoțiilor copiilor la validarea lor, însă în multe situații echilibrul s-a pierdut.
Ea spune că atunci când eviți limitele sau tratezi emoțiile cu prea multă prudență, copilul devine confuz și dezechilibrat, deoarece nu mai știe la ce să se aștepte.
Parentingul blând, ca tendință, a redus capacitatea părinților de a acționa ferm
Copiii nu au nevoie de calm perfect sau de flexibilitate fără limite. Au nevoie de adulți care conduc ferm și respectuos, care pot combina empatia cu reguli. În lipsa acestui echilibru, apar probleme vizibile în clasă. Copiii nu înțeleg așteptările, tolerează greu frustrarea și testează constant limitele pentru a le identifica.
Anita Cleare, autoarea cărților „The Work/Parent Switch” din 2020 și „How To Get Your Teenager Out Of Their Bedroom” din 2024, susține că parentingul blând, ca tendință, a redus capacitatea părinților de a acționa ferm.
Ea explică faptul că acest stil a pornit ca o corecție utilă, care a mutat accentul de la control la dezvoltarea emoțională a copilului. Totuși, prin centrarea excesivă pe emoțiile copilului, mulți părinți ajung să nu mai poată stabili limitele de care copilul are nevoie.
Cleare atrage atenția că problema vine din modul în care parentingul blând a fost prezentat în cultura populară, mai ales pe rețelele sociale. Părinții primesc mesajul că orice consecință aplicată copilului este dură sau dăunătoare, chiar și atunci când este logică, scurtă și consecventă. Cercetările din ultimele decenii arată că astfel de consecințe funcționează pentru majoritatea copiilor și ajută la stabilirea limitelor.
Ea susține modelul de „parenting pozitiv”, în care copilul învață prin experiență. Relația și emoțiile rămân importante, dar stabilirea limitelor devine o componentă necesară a dezvoltării sociale și emoționale. Acest model oferă părinților strategii pentru a impune limite calm, dar ferm.
Parentingul blând este adesea înțeles greșit și folosit ca explicație pentru orice problemă
Sarah Ockwell-Smith, autoarea cărții din 2016 „The Gentle Parenting Book: How to Raise Calmer, Happier Children from Birth to Seven”, susține că parentingul blând este adesea înțeles greșit și folosit ca explicație pentru orice problemă.
Ea afirmă că părinții care practică acest stil spun „nu” copiilor lor și nu evită situațiile în care copilul se supără. Diferența este că oferă sprijin emoțional și se concentrează pe reconectare. Folosesc consecințe naturale și logice, nu pedepse arbitrare precum izolarea sau excluderea.
Ockwell-Smith descrie parentingul blând ca o combinație între așteptări și disciplină, alături de un nivel ridicat de sprijin și grijă. Ea consideră că acest model este opus stilului autoritar și că cercetările arată că abordările autoritare pot avea efecte negative.
Ea subliniază că parentingul blând este adesea confundat cu parentingul permisiv, care nu include limite și disciplină, deși diferențele sunt majore. Își exprimă îngrijorarea că această confuzie apare chiar în rândul celor implicați în educația copiilor.
În opinia ei, problema ține de sistem. Școlile sunt subfinanțate, supraaglomerate, programele se schimbă frecvent, iar profesorii sunt suprasolicitați și slab plătiți, motiv pentru care mulți părăsesc sistemul.
Toți acești factori influențează comportamentul elevilor. Ea atrage atenția și asupra crizei din zona nevoilor educaționale speciale. Mulți copii considerați cu „probleme de comportament” au, de fapt, nevoi nediagnosticate sau neacoperite.
Ockwell-Smith susține poziția părinților care se plâng și explică presiunea în care trăiesc aceștia. Părinții muncesc full time pentru a face față costurilor ridicate, încearcă să recupereze efectele educației de acasă din perioada pandemiei, gestionează creșterea problemelor de sănătate mintală la adolescenți și suportă vina pentru dificultățile din școli.
Ea spune că problema este una politică. Modelul actual pune părinții și profesorii în opoziție, copiii au de suferit, iar parentingul blând este acuzat simplist, în timp ce cauzele reale sunt ignorate.
