„Nu cred că putem spune că cei mici de astăzi au mai multe crize de furie decât copiii de altădată”, spune Silvia Zamorano Gallego, coordonatoarea departamentului de neuroeducație din cadrul Centrului Corat de Evaluare și Intervenție al Grupului Aprender din Spania, conform hola.com.

Ea explică faptul că aceste crize fac parte din procesul de dezvoltare și că, mai ales la vârste mici, reprezintă o modalitate prin care copiii exprimă ceea ce încă nu știu să gestioneze în alt fel.

„Ceea ce cred că s-a schimbat mult este contextul în care cresc copiii, dar și felul în care privim aceste comportamente”, precizează specialista. „Astăzi vorbim mult mai mult despre emoții, reglare emoțională și creșterea copiilor și, prin urmare, suntem mai atenți la aceste manifestări”.

Un copil nu își reglează emoțiile doar pentru că îi spunem să se calmeze. Silvia Zamorano atrage atenția asupra unui aspect important: din perspectiva neurodezvoltării, un copil nu își poate regla emoțiile doar pentru că îi cerem să se calmeze.

„Creierul și sistemul său nervos sunt încă în proces de maturizare. Să aștepte, să accepte un «nu», să se adapteze la o schimbare sau să își controleze impulsurile sunt abilități care se formează treptat”.

De aceea, este important să nu ne concentrăm exclusiv asupra a ceea ce vedem, adică asupra simptomului, în acest caz criza de furie, ci să ne întrebăm ce se poate ascunde în spatele comportamentului, ne spune specialista.

Este copilul obosit? Se frustrează foarte ușor? Îi este greu să se adapteze la schimbări? Există anumiți stimuli care îl copleșesc? Se comportă la fel în toate mediile?

„Criza de furie este ceea ce vedem, dar nu reprezintă întotdeauna adevărata problemă”

Rolul educației parentale în apariția crizelor de furie

Stilul de creștere și educare a copiilor, care s-a schimbat în ultimii ani, ar putea contribui la apariția mai frecventă a crizelor de furie?Uneori, educația pozitivă este confundată cu permisivitatea. Specialista spune că stilul parental are, într-adevăr, o influență, deoarece copiii învață inițial să își regleze emoțiile cu ajutorul adulților.

„Dar cred că trebuie să fim atenți să nu dăm vina pe familii”, avertizează ea. „Faptul că un copil are multe crize de furie nu înseamnă neapărat că părinții săi îl educă greșit”.

Totuși, nu trebuie să uităm că un copil are nevoie de limite.

„Dacă, de fiecare dată când apare o criză de furie, renunțăm la limită pentru ca el să nu mai plângă sau să nu se mai enerveze, copilul poate învăța că această reacție îi aduce rezultatul dorit”, explică specialista. „Dar nici extrema opusă, adică să țipăm, să amenințăm sau să pedepsim în mod constant, nu îl învață să își regleze emoțiile”.

Atât în ceea ce privește limitele, cât și regulile, consecvența și predictibilitatea sunt esențiale. Zamorano subliniază cât de important este ca un copil să știe care sunt limitele pe care nu trebuie să le depășească și ca acestea să nu se schimbe în funcție de oboseala adultului care îl îngrijește sau de momentul zilei.

Specialista atrage însă atenția că nu putem explica totul doar prin educație. Unii copii au un sistem nervos care se suprasolicită mult mai ușor, fie din cauza temperamentului, a etapei de maturizare în care se află, fie a anumitor dificultăți de neurodezvoltare.

„De aceea, cred că trebuie să privim lucrurile mai amplu: să nu ne limităm la întrebarea ce face acest copil?, ci să ne întrebăm și de ce îi este atât de greu să gestioneze această situație?”

Mai mult timp în fața ecranelor înseamnă mai multe crize de furie?

Un alt aspect care trebuie luat în considerare atunci când vorbim despre dificultățile de reglare emoțională ale copiilor de diferite vârste este timpul petrecut în fața ecranelor.

Ecranele pot avea o influență, însă acest lucru nu înseamnă că există automat o relație directă de cauzalitate sau că putem afirma pur și simplu că ele provoacă crize de furie, explică Silvia Zamorano.

„Problema apare atunci când ecranele ocupă un loc prea important în viața copilului sau când le folosim pentru orice: ca să mănânce, ca să aștepte, ca să nu se plictisească, ca să se liniștească...”

Înainte de a apela la ecrane în astfel de situații, trebuie să ținem cont de faptul că acestea oferă o stimulare intensă și o satisfacție aproape imediată. Însă, după cum ne amintește specialista în neuroeducație, viața reală nu funcționează astfel.

„În viață trebuie să aștepți, să te plictisești, să depui efort, să împarți cu ceilalți, să accepți un «nu acum» și să tolerezi mici frustrări. Toate aceste experiențe contribuie, de asemenea, la dezvoltarea creierului.”

Dacă, de fiecare dată când apare o criză de furie, renunțăm la limită pentru ca cel mic să nu mai plângă sau să nu se mai enerveze, copilul poate învăța că această reacție funcționează.

„Din perspectiva neurodezvoltării, copilul are nevoie de experiențe reale: să se joace, să facă mișcare, să exploreze, să își aștepte rândul, să rezolve probleme simple și să învețe treptat să tolereze plictiseala și frustrarea”, spune specialista.

Dacă de fiecare dată când apare o stare de disconfort îi oferim un ecran, îl privăm tocmai de unele dintre experiențele care îl ajută să își dezvolte aceste resurse”.

Acest lucru are legătură și cu faptul că, atunci când oprim ecranul, reacția copilului este adesea o criză de furie.

„Nu neapărat pentru că vrea să ne manipuleze, ci pentru că îi este greu să treacă de la o stimulare foarte intensă la acceptarea faptului că activitatea s-a încheiat”.