Niciodată copiii nu au știut atât de multe, atât de devreme. Vorbesc engleză încă din grădiniță, învață robotică în școala primară și folosesc tehnologia cu ușurință.
Totuși, tot mai mulți profesori și specialiști observă un paradox îngrijorător, mulți copii între 6 și 10 ani au dificultăți în a face lucruri aparent mai simple, precum organizarea temelor, tolerarea unei greșeli sau luarea unor decizii mici din viața de zi cu zi. Acest fenomen este numit de unii experți infantilizare, un concept care nu înseamnă că acești copii sunt mai imaturi prin natură, ci că adulții întârzie, fără să își dea seama, dezvoltarea autonomiei lor.
„Paradoxul este că vedem copii foarte stimulați cognitiv, dar cu o dependență executivă mare”, explică învățătoarea și neuroeducatoarea Paula Lacuesta, la ABC. „Știu mult conținut, cântă la instrumente, învață limbi străine, dar gestionează mai greu frustrarea, organizarea sau luarea deciziilor de zi cu zi”.
De fapt, în sălile de clasă și în cabinetele de consiliere apar tot mai des aceleași semnale, copii care au nevoie de supraveghere constantă pentru a începe o sarcină, care răspund „nu știu” la activități pe care, în realitate, le pot face sau care manifestă o teamă excesivă de a greși.
Potrivit Paulei Lacuesta, aceste comportamente arată, de obicei, că acel copil își asumă mai puține responsabilități decât ar fi potrivit pentru vârsta lui.
„Vedem și o dependență excesivă pentru sarcini pe care le stăpânesc deja sau o toleranță scăzută la frustrare”, spune ea. „Atunci când totul a fost anticipat sau rezolvat de adult, copilul nu a fost nevoit să își activeze funcțiile executive”.
În spatele acestui fenomen, specialiștii indică un factor important, supraprotecția bine intenționată. Nu este vorba despre lipsa implicării părinților, ci, de multe ori, despre contrariul.
„Are un impact foarte mare”, avertizează Lacuesta. „Creierul își dezvoltă autonomia prin exercițiu. Atunci când adultul anticipează, rezolvă sau evită disconfortul, copilul nu este nevoit să își pună în funcțiune resursele”.
„Problema”, adaugă ea, „este că adesea confundăm supraprotecția cu iubirea. Vrem să le evităm frustrările, dar acea frustrare este exact antrenamentul de care are nevoie creierul lor”.
Luarea deciziilor
Soluția, potrivit experților, nu este să îi lăsăm pe copii singuri și nici să le cerem independență bruscă, ci să îi însoțim în acest proces.
„A însoți înseamnă să fim disponibili fără să facem în locul lor ceea ce pot deja să facă”, explică Lacuesta. „Dacă încă nu pot face singuri, ceea ce trebuie să facem este să împărțim procesul în pași mici și să îi ghidăm verbal”.
În acest fel, adultul nu înlocuiește copilul, dar acționează ca un sprijin extern, în timp ce acesta își dezvoltă abilitățile.
Autonomia se antrenează și acasă
Viața de zi cu zi oferă numeroase ocazii pentru a exersa această independență. Între 6 și 8 ani, de exemplu, copiii pot să își pregătească ghiozdanul, să aleagă hainele potrivite sau să își organizeze temele cu supraveghere.
Între 8 și 10 ani pot începe să își planifice studiul săptămânal, să își asume mici responsabilități casnice sau să ia decizii cu consecințe reale.
La aceste schimbări se adaugă și alți factori contemporani. Ecranele, de exemplu, influențează direct dezvoltarea autoreglării.
„Interferează în dezvoltarea zonelor prefrontale responsabile de gestionarea frustrării”, explică Lacuesta. „Dacă creierul se obișnuiește cu recompense imediate și stimulare constantă, tot ceea ce necesită efort susținut generează respingere”.
La acestea se adaugă ritmurile familiale accelerate, care îi împing pe adulți să rezolve rapid, precum și o teamă tot mai mare ca cei mici să nu se frustreze.
Greșeala, ca sală de antrenament pentru creier
O parte din dificultatea de a încuraja autonomia vine și din partea părinților.
„Anxietatea parentală apare adesea din teama de greșeală a copilului”, arată Lacuesta. „Dar greșeala este sala de antrenament a creierului”.
De aceea, ea propune familiilor o reflecție importantă, dacă vrem ca în viitor copiii noștri să știe să spună „nu” în fața presiunilor, trebuie să începem mai devreme să le antrenăm capacitatea de a pune limite și de a-și asuma responsabilități.
Pentru a progresa către o educație mai autonomă, experta propune trei idei: să nu faci pentru copil ceea ce el poate face în proporție de 60% singur, să permiți mici greșeli astăzi pentru a evita nesiguranțe mari mâine, să înlocuiești mesajul constant „ai grijă” cu un mesaj diferit: „am încredere în tine”.
Pentru că, așa cum concluzionează Lacuesta, autonomia nu apare brusc.
„Este ca o scară, mai întâi construim treapta și îl ajutăm să urce, apoi o construim pentru ca el să urce singur, iar în final îl învățăm să își construiască propriile trepte”.
