Cum ar fi să îți crești copilul cu multă apropiere și afecțiune, dar fără să renunți la limite? Exact aceasta este ideea din spatele conceptului de „părinte delfin”, un stil de parenting despre care se vorbește tot mai mult și care pune accent pe relația dintre părinte și copil, fără să uite de reguli.
Psihologul Blanca Vera Máximo, mamă a șapte copii, explică faptul că termenul „părinte delfin” îi aparține psihiatrului Shimi Kang. Acesta descrie părinții care își cresc copiii cu apropiere, afecțiune și disponibilitate emoțională, dar care păstrează în același timp limite.
„Kang folosește imaginea delfinului pentru că este un animal profund social și inteligent, dar care, în același timp, își îngrijește și își protejează familia cu fermitate”, explică psihologul, conform Hola.
Așadar, copilul nu primește libertate totală. Părintele îl însoțește și îl ajută să învețe cum să se descurce singur.
„Nu este vorba despre un stil permisiv, în care copilul face ce vrea, ci despre a-l însoți în timp ce dobândește instrumentele necesare pentru a se descurca singur în lume”.
„Părintele delfin” nu este o modă nouă
Deși expresia poate suna ca un nou trend din lumea parentingului, ideea are rădăcini mai vechi în psihologie. Blanca Vera Máximo explică faptul că acest stil seamănă cu ceea ce specialiștii numesc stilul parental autoritativ.
Acest model combină afecțiunea, comunicarea și limitele. Părintele ascultă copilul, îi recunoaște emoțiile, dar stabilește reguli și le respectă.
„Problema apare atunci când confundăm însoțirea copilului cu evitarea oricărei frustrări sau cu netezirea drumului pentru el”.
Cu alte cuvinte, este firesc să vrei să îi faci viața mai ușoară copilului tău, însă nu îl poți feri de orice dezamăgire. Uneori, un „nu” spus la momentul potrivit îl ajută să învețe ceva important.
Psihologul atrage atenția și asupra presiunii pe care o simt părinții în prezent.
„Acestea fiind spuse, vreau să fie clar că ai noștri copii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de părinți suficient de buni. Uneori pare că am transformat creșterea copiilor într-o cursă pentru a face totul perfect: să validăm toate emoțiile, să alegem cuvintele potrivite, să controlăm timpul petrecut în fața ecranelor... iar asta pune o presiune uriașă asupra noastră. Un copil nu are nevoie ca părinții lui să aibă mereu dreptate, ci să știe că, și atunci când greșim, suntem în continuare alături de el”.
De ce „părintele delfin” îl ajută pe copil să își înțeleagă emoțiile
Unul dintre avantajele acestui stil de parenting este că îl ajută pe copil să își recunoască și să își exprime emoțiile fără teama că va fi judecat.
Asta nu înseamnă că părintele acceptă orice comportament.
„Validarea unei emoții nu înseamnă că suntem de acord cu comportamentul. Putem spune «înțeleg că ești furios pentru că voiai să mai rămâi în parc» și, în același timp, să menținem limita de a merge acasă”.
Este una dintre diferențele importante pe care părinții trebuie să le înțeleagă. Copilul poate avea orice emoție, dar nu poate face orice lucru doar pentru că este furios.
„Copilul învață că emoțiile lui sunt acceptabile, chiar dacă nu toate comportamentele sunt acceptabile, iar acest lucru îl ajută, în timp, să tolereze frustrarea”.
Limitele nu rup legătura dintre părinte și copil
Mulți părinți se tem că atunci când stabilesc limite, copilul se va supăra și relația dintre ei va avea de suferit. Psihologul spune însă că limitele pot avea exact rolul opus.
Ele îi oferă copilului predictibilitate și siguranță, mai ales atunci când sunt clare și potrivite vârstei.
Un exemplu simplu este timpul petrecut în fața televizorului. Copilul poate fi supărat pentru că vrea să mai vadă un episod, iar părintele poate recunoaște această emoție fără să schimbe regula.
„Important este ca limita să fie clară și potrivită vârstei”.
Părintele poate spune: „Înțeleg că ești supărat pentru că vrei să mai vezi la televizor, dar timpul s-a terminat”.
„Și asta nu distruge nimic”.
Pentru mulți părinți, acesta este momentul dificil. Este greu să îți vezi copilul supărat și să rămâi ferm.
„Pentru mulți părinți este dificil să mențină limita atunci când își văd copilul suferind sau supărat și nu pentru că sunt permisivi, ci pentru că vor să îl ferească de acel disconfort. Problema este că uneori confundăm protecția cu evitarea oricărei frustrări”.
Ce se întâmplă cu stilul „părinte delfin” în adolescență
Adolescența schimbă relația dintre copil și părinte. Adolescentul începe să ceară mai multă independență, petrece mai mult timp în camera lui și preferă, de multe ori, compania prietenilor.
Poate să vorbească mai puțin despre ceea ce i se întâmplă. Asta nu înseamnă automat că își respinge părinții.
Este o etapă în care adolescentul începe să își construiască propria identitate.
„Acest stil se bazează pe apropiere și reguli, exact lucrurile despre care tindem să credem că sunt respinse de adolescență, dar realitatea este opusă acestei idei. Provocarea nu este să încetăm să fim prezenți, ci să învățăm să fim alături de copil într-un alt mod”.
Limitele trebuie adaptate vârstei. Adolescentul are nevoie de mai multă autonomie, dar încă are nevoie de repere și de siguranță.
„Acești copii se simt în siguranță atunci când au limite, când își caută tatăl și acesta este acolo”.
Părintele trebuie însă să știe când să facă un pas în spate.
„Trebuie să învățăm să fim prezenți fără să stăm permanent deasupra lui, să oferim fără să insistăm și să menținem limita, chiar dacă furia unui adolescent nu mai seamănă deloc cu criza de furie a unui copil de doi ani”.
Când adolescentul se retrage în camera lui, nu înseamnă că nu te mai vrea aproape
Este normal ca adolescentul să își dorească mai mult spațiu personal. Poate să stea mai mult în camera lui, să iasă cu prietenii și să păstreze anumite lucruri pentru el.
Psihologul explică faptul că acest comportament poate face parte din procesul normal de dezvoltare.
„Adolescentul are nevoie să descopere cine este dincolo de familia lui”.
Rolul părintelui se schimbă în această perioadă. El trebuie să rămână aproape, dar fără să invadeze spațiul copilului.
„În acel moment, rolul părintelui este să păstreze distanța fără să dispară. Înseamnă să fii prezent fără să invadezi, să transmiți: «Nu am nevoie să îmi povestești tot, dar vreau să știi că sunt aici»”.
Părinții trebuie să reziste tentației de a controla fiecare detaliu din viața adolescentului.
„Dacă vrem să ne învățăm copiii să facă față suferinței și frustrării, trebuie să le însoțim creșterea fără să încercăm să controlăm tot ceea ce fac”.
Copilul tău nu trebuie să fie ferit de orice suferință
Este firesc ca un părinte să vrea să își protejeze copilul. Totuși, viața vine cu dezamăgiri, pierderi, conflicte și momente dificile. Copilul are nevoie să învețe că poate trece prin astfel de situații.
„A educa nu înseamnă să reușim să facem astfel încât ai noștri copii să nu sufere niciodată; înseamnă să le oferim instrumentele și siguranța necesare pentru a ști că pot face față suferinței atunci când întâmpină o dificultate”.
Părintele nu trebuie să aibă mereu răspunsul corect. Uneori poate greși, poate ridica vocea sau poate lua o decizie pe care o regretă mai târziu.
Important este ceea ce face după aceea.
„Putem greși, ne putem cere scuze, putem repara și putem încerca din nou; copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, au nevoie de părinți prezenți”.
