Părinții și ceilalți adulți care au grijă de copii aproape niciodată nu intenționează să îi rănească. Totuși, aceste experiențe pot transforma chiar și cei mai blânzi copii în adulți nefericiți.
Iată care sunt cele 11 experiențe din copilărie care lasă urme și îi transformă pe cei mai blânzi copii în adulți nefericiți!
TE-AR PUTEA INTERESA ȘI: Copiii care au cele mai bune abilități sociale folosesc frecvent aceste șase expresii, potrivit unei experte care a lucrat cu peste 1000 de micuți
Părinții le-au ignorat emoțiile
Când copiii blânzi nu au voie să își exprime emoțiile, ajung adesea adulți nefericiți. Părinții care închid discuția imediat ce copiii lor împărtășesc sentimente dificile transmit, la nivel subconștient, mesajul că emoțiile lor sunt prea greu de gestionat și că nu ar trebui exprimate în mod deschis.
Când copiii au părinți care le ignoră emoțiile, învață să își reprime trăirile. Deși reprimarea emoțiilor i-a protejat în copilărie, la vârsta adultă îi împiedică să înțeleagă ce simt cu adevărat. Ajung adulți nefericiți pentru că nu au avut voie să își trăiască întreaga gamă de emoții, iar mai târziu trec prin viață simțindu-se amorțiți și deconectați.
În plus, cercetările arată că atunci când părinții își suprimă propriile emoții, copiii resimt acest lucru, iar rezultatul este unul negativ.
Au fost hărțuiți și nimeni nu i-a protejat
Copiii care au fost hărțuiți și nu au avut niciodată șansa de a se vindeca ajung adesea să trăiască o stare de nefericire care persistă până la vârsta adultă. Hărțuirea este o experiență dureroasă, dar existența unor instrumente de sprijin poate ajuta copiii să facă față.
Potrivit UNICEF, este important să îți asculți copilul și să nu îi minimalizezi trăirile atunci când vorbește despre experiențele sale. Nu îi spune să fie mai puternic sau că „nu este atât de grav” comparativ cu perioada copilăriei tale. Asigură-l că îl crezi și că înțelegi de ce se simte așa.
Susține-ți copilul în relația cu școala. Colaborează cu el pentru a rezolva problema, concentrându-te mai puțin pe pedepsirea celuilalt copil și mai mult pe găsirea de soluții, astfel încât copilul tău să se simtă în siguranță. Poți apela și la consilierul școlar sau la un specialist în sănătate mintală care lucrează cu copii, pentru sprijin suplimentar.
Când copiii nu au un astfel de sistem de sprijin, ajung adesea să se simtă lipsiți de speranță și neiubiți, chiar dacă părinții lor îi iubesc profund. Această diferență dureroasă îi poate transforma pe copiii sensibili în adulți profund nefericiți.
Nu au avut prieteni
Prietenii sunt necesari pentru bunăstarea noastră pe termen lung, mai ales în copilărie. Formarea prieteniilor de la o vârstă fragedă influențează dezvoltarea copiilor și le deschide drumul către relații sănătoase și stabile mai târziu în viață.
British Psychological Society arată că o prietenie apropiată în copilărie susține dezvoltarea socio-emoțională și performanțele școlare. Cercetările citate de organizație subliniază rolul prieteniilor din copilărie ca instrumente de învățare pentru colaborare și apropiere emoțională.
Deși unii copii întâmpină mai multe dificultăți decât alții în dezvoltarea socială, specialiștii spun că izolarea poate fi prevenită în multe cazuri de către părinți. Este util să creezi oportunități sociale pentru copiii care au o anumită dificultate de dezvoltare sau un stil diferit de învățare, mai ales atunci când nu găsesc în școală copii cu care să rezoneze.
Părinții îi pot ajuta și pe copiii fără astfel de dificultăți să participe la activități care le plac, unde au șanse mai mari să își facă prieteni cu interese similare. De multe ori, copiii sunt direcționați către activități preferate de părinți, nu de ei, iar astfel nu ajung să interacționeze cu colegi cu care se identifică.
De asemenea, părinții trebuie să îi învețe pe unii copii abilități sociale mai explicit. Este util să exerseze ascultarea activă, întrebările potrivite pentru prieteni, înțelegerea contextului social și identificarea emoțiilor celorlalți. Pe măsură ce cresc, unii copii au nevoie de mai mult sprijin pentru a iniția prietenii și de o structură clară care să îi ajute să facă acest lucru.
Au fost nevoiți să se descurce singuri cu probleme mari
Copiii cărora nu li s-a oferit ocazia să învețe strategii sănătoase de gestionare a stresului ajung adesea să aibă dificultăți în a face față anxietății și tensiunii mai târziu. Child Mind Institute definește aceste strategii ca fiind „practici pe care le putem folosi pentru a reduce intensitatea sau frecvența unei emoții nedorite”, iar principala modalitate prin care copiii le învață este prin exersare alături de părinți și de adulți de încredere, în momentele în care apar probleme mari.
Formarea unor mecanisme sănătoase de adaptare poate îmbunătăți starea emoțională a copiilor și îi poate ajuta să acționeze conștient, deoarece „aceste abilități le oferă copiilor spațiul necesar pentru a gândi înainte de a acționa, ajutându-i să își mențină controlul asupra comportamentului”. Atunci când își văd părinții folosind aceste strategii, ele devin parte din setul lor de instrumente pentru gestionarea stresului pe termen lung.
Exemple de strategii sănătoase includ atenția conștientă, respirația profundă, pauza și scrierea în jurnal. Fără capacitatea de a se calma singuri în momente dificile, copiii ajung adesea adulți nefericiți. Mai grav, pot simți că părinții i-au abandonat exact în momentele în care aveau cea mai mare nevoie de îndrumare.
Au fost criticați dur
Copiii care sunt ținta criticilor dure din partea părinților ajung adesea să internalizeze vocea critică a acestora, care devine o parte centrală a dialogului lor interior. După cum arată psihologul Nelda Andersone, „cercetările sugerează că persoanele cu tendințe de autocritică severă au fost expuse în copilărie la judecăți frecvente, ridiculizare și la o lipsă de apreciere pozitivă”.
Critica dură din copilărie afectează negativ stima de sine, în special în cazul copiilor sensibili. Aceștia devin adulți care cred că nimic din ceea ce fac nu este suficient de bun și că nu merită iubire, compasiune sau sprijin. Se raportează la ei înșiși prin filtrul experiențelor din copilărie și simt constant că nu sunt suficienți.
Părinții au avut așteptări nerealiste
Atunci când copiilor li se impun standarde imposibil de ridicate, aceștia sunt adesea marcați de sentimentul că își dezamăgesc constant părinții. În timp, mulți devin perfecționiști și ajung să creadă că nu pot face nimic corect, oricât de mult ar încerca. Relația cu părinții poate deveni afectată, deoarece iubirea pare condiționată.
Stabilirea unor așteptări ridicate poate sprijini dezvoltarea copiilor, dar echilibrul este esențial. Dacă standardele sunt prea scăzute, copiii nu au direcție. Dacă sunt prea ridicate, eșecul devine inevitabil și începe să le definească identitatea.
Așteptările nerealiste îi determină pe copii să își bazeze valoarea personală pe performanțe, nu pe cine sunt ca persoane. Această mentalitate persistă și la vârsta adultă, transformându-i în oameni nefericiți.
TE-AR PUTEA INTERESA ȘI: Acest studiu unic Oxford, desfășurat pe parcursul a 20 de ani, a urmărit viețile a 12.000 de copii din țările în curs de dezvoltare. Iată ce a descoperit
Nu au fost lăsați să ia propriile decizii
Atunci când copiii iau decizii într-un cadru sigur, potrivit vârstei, creat de părinți, ei învață că pot face față situațiilor dificile. În același timp, ajung să se cunoască mai bine, să își înțeleagă preferințele și să gestioneze diverse provocări.
Copiii cărora nu li se permite să ia propriile decizii devin adulți care se simt pierduți în propria viață, deoarece nu au dezvoltat un sentiment solid de autonomie și eficiență personală.
Potrivit psihologului în dezvoltare Marilyn Price-Mitchell, eficiența personală este „convingerea în capacitatea de a atinge obiective care influențează evenimentele din viața unei persoane... Este un factor decisiv în modul în care simțim, gândim, ne comportăm și ne motivăm în lume”.
Fără acest sentiment, oamenii întâmpină dificultăți în a înțelege ce le oferă sens în viață. Caută validare externă sau soluții rapide pentru a se simți mai bine, dar le lipsește componenta esențială care le oferă încredere în propriile capacități.
Au fost comparați cu frații lor
Deși rivalitatea între frați este normală, specialiștii recomandă părinților să evite comparațiile. Copiii care au fost comparați constant cu frații lor nu au învățat că au valoare prin ei înșiși. Au primit mesajul că trebuie să fie mai mult ca fratele sau sora lor, ceea ce le-a afectat dezvoltarea identității personale.
Mai mult, acești copii au trăit cu teama că nu sunt suficient de iubiți sau apreciați, ceea ce i-a transformat în adulți nefericiți, chiar și în cazul copiilor sensibili și buni. Au perceput iubirea părinților ca fiind condiționată de apropierea de „copilul mai bun”.
Fără un sentiment de acceptare necondiționată, viața de adult devine instabilă. Nu au învățat să aibă încredere în propriile instincte, deoarece li s-a transmis constant că nu sunt suficienți. La vârsta adultă, le este dificil să își recunoască propria valoare, ceea ce le afectează starea de bine.
Casa lor din copilărie nu a fost un spațiu sigur emoțional sau fizic
Un sentiment de siguranță fizică și emoțională în copilărie este necesar pentru dezvoltarea socială și emoțională a copiilor. Fără un spațiu sigur, copiii pot ajunge ușor adulți nefericiți.
Pentru a crea un cămin sigur, părinții ar trebui să evite judecarea emoțiilor copiilor sau să le ceară să le reprime. Potrivit asistentei sociale clinice autorizate Katie Hurley, „ceea ce ție ți se pare mic poate părea foarte mare pentru copilul tău”.
„Atunci când copiilor li se oferă ocazia să își exprime și să își proceseze emoțiile, ei învață cum să le regleze și să le gestioneze”, explică ea, sugerând că părinții ar trebui mai întâi să asculte, înainte de a interveni pentru a ajuta.
În plus, părinții ar trebui să evite să își reprime propriile emoții și, în schimb, să le arate copiilor cum să vorbească despre ceea ce simt și cum să găsească soluții pentru a le gestiona.
Din punct de vedere fizic, este esențial ca locuința să fie un spațiu sigur pentru copil. Indiferent cine provoacă răul sau chiar amenință cu răul, impactul asupra copilului este grav. Părinții, îngrijitorii, frații și orice altă persoană din casă au responsabilitatea de a asigura siguranța fizică a copilului mai presus de orice.
În acest context, nu este surprinzător că acei copii care nu au avut parte de siguranță acasă devin adesea adulți nefericiți. Nu doar că nu au învățat mecanisme de adaptare, dar nu au avut nici un loc sigur în care să își exprime și să își proceseze emoțiile.
Părinții nu le-au oferit afecțiune
Copiii au nevoie de afecțiune pentru a-și dezvolta o capacitate sănătoasă de a se iubi pe ei înșiși. Atunci când părinții nu oferă afecțiune, copiii suferă și le este greu să devină adulți echilibrați emoțional.
Potrivit The Gottman Institute, afecțiunea parentală influențează fericirea copilului pe tot parcursul vieții. O cercetare a urmărit bebeluși încă din primii ani de viață până la vârsta de 30 de ani pentru a analiza modul în care afecțiunea maternă le-a influențat starea de bine.
„Adulții ale căror mame au manifestat o afecțiune ‘exuberantă’ sau ‘caldă’ au avut mult mai puține șanse să experimenteze stres și anxietate. De asemenea, au raportat mai rar ostilitate, dificultăți în relațiile sociale și simptome psihosomatice”, arată The Gottman Institute.
Această tendință a fost confirmată în mai multe studii, care arată că afecțiunea și exprimarea iubirii în copilărie sunt direct legate de fericirea și succesul ulterior.
Situația devine și mai gravă atunci când un părinte refuză în mod intenționat afecțiunea, retrăgând iubirea și mângâierea ori de câte ori copilul greșește sau îl dezamăgește. Acest tip de comportament emoțional poate face parte dintr-un tipar de manipulare familială și reprezintă o experiență dureroasă în copilărie.
Realizările lor nu au fost recunoscute
Copiii au nevoie și de validare pozitivă, iar dacă realizările lor nu sunt recunoscute, este posibil să nu își dezvolte încrederea necesară pentru a face față provocărilor vieții. Ei învață să aibă încredere în ei atât din interior, cât și din reacțiile celor din jur, interpretând mândria părinților ca pe o bază a stimei de sine.
Au nevoie să știe că munca lor este observată și apreciată, chiar și atunci când greșesc. Atunci când copiii nu primesc încurajare, le este greu să se perceapă ca fiind valoroși, iar acest lucru se menține și la vârsta adultă.
Acest lucru apare adesea în cadrul „parentingului neimplicat”, o formă de neglijență emoțională. Părinții neimplicați au un impact semnificativ asupra vieții de adult a copiilor, ducând frecvent la stimă de sine scăzută și dificultăți în dezvoltarea socială. Cei mai mulți părinți nu își propun să creeze experiențe dureroase în copilărie, ci sunt adesea preocupați de propriile probleme și nu observă că propriul copil nu primește recunoașterea de care are nevoie pentru a deveni un adult echilibrat.
